Mântuirea omului

Folosirea frecventă a termenului mântuire ne îndreptățește să credem că acesta beneficiază de o accepțiune comună, ușor de exprimat și de înțeles. Adesea, se vorbește despre mântuire ca despre un obiectiv ce trebuie și poate fi atins printr-o strădanie susținută, dar se pierde din vedere conținutul acestui efort și, în special, înțelesul autentic al mântuirii.
Ca atare, se impune să clarificăm noțiunea de mântuire. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, deopotrivă, acordă o importanță majoră acestui cuvânt, evidențiind, pe de o parte, activitatea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, activitatea creatoare a omului de acceptare liberă și transpunere reală în viață a efectelor lucrării mesianice (vezi Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura IBMBOR, București, 1997, p. 218). Prin urmare, putem afirma cu certitudine că motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu și scopul operei Sale îl constituie mântuirea omului căzut. Treptat-treptat se face lumină în încercarea noastră de a pătrunde sensul sau sensurile ideii de „mântuire”, care desemnează atât lucrarea de răscumpărare săvârșită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa pe cruce, cât și starea celor care și-au însușit sau impropriat roadele acestei jertfe. În primul caz este vorba despre mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa lui Hristos, iar în al doilea caz de mântuirea subiectivă sau personală, îndreptarea sau sfințirea omului, lucrare ce se realizează de către fiecare creștin în parte prin har, credință și fapte bune.
Urmând Noului Testament, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae, cuvântul mântuire este cel mai des întrebuințat de Biserică în tradiția ei de cult, e folosit în Crezul niceo-constantinopolitan și în rugăciunile poporului credincios. El redă sensul cel mai adânc și mai cuprinzător al operei înfăptuite de Hristos. Mântuirea înseamnă o scăpare de moarte a celor credincioși, o asigurare a vieții depline și veșnice. Acest termen produce, totodată, în sufletele credincioșilor ortodocși un sentiment de recunoștință absolută față de Hristos, Căruia își datorează scăparea existenței și perspectiva vieții veșnice și fericite (vezi Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume, în revista Ortodoxia, nr. 2, București, 1972, p. 196). Însă, bunul mântuirii adus nouă de Hristos este atât de bogat, încât nu poate fi exprimat pe deplin de niciun termen. El este un mister cu neputință de înțeles și de definit în totalitate. Referitor la acest fapt, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că nimic nu poate egala minunea mântuirii.
Dacă Biserica Ortodoxă preferă să vorbească despre „mântuire”, teologia protestantă obișnuiește să utilizeze termenul de „împăcare” pentru a desemna opera de mântuire a Domnului Iisus Hristos, dar și pentru acțiunea de însușire a acesteia de către persoana care crede. De asemenea, Biserica Romano-Catolică este de părere că răscumpărarea sau împăcarea se realizează printr-o satisfacție adusă lui Dumnezeu de către Iisus Hristos. Teoria satisfacției, despre care face mențiune doctrina catolică, are în vedere faptul că prin păcatul strămoșesc omul L-a lezat sau L-a jignit pe Dumnezeu, Creatorul său, motiv pentru care el este dator să se revanșeze, acordându-I satisfacția cuvenită. Întrucât un simplu om n-ar fi putut îndeplini această sarcină, a fost nevoie de întruparea Fiului lui Dumnezeu, a Cărui operă de mântuire se constituie într-o asumare, în locul neamului omenesc, a pedepsei cuvenită păcatului și implicit într-o satisfacere a onoarei jignite a Ziditorului. Hristos, prin Jertfa, Sa a învins păcatul și moartea.
Domnul Iisus Hristos a luat locul nostru pentru ca noi să putem beneficia de roadele mântuirii
El a luat păcatul nostru și l-a pironit pe cruce pentru ca noi să ne bucurăm de pace: de pace între oameni și Dumnezeu, de pace în relațiile interumane. Realitatea e că mântuirea implică și răscumpărarea și împăcarea; adică, Hristos ne-a răscumpărat din robia păcatului, a diavolului și a morții, redeschizându-ne posibilitatea de a accede în Rai și în același timp, a realizat împăcarea omului cu Dumnezeu sau a pământului cu cerul, raporturi distorsionate în urma ieșirii protopărinților noștri Adam și Eva de sub incidența ascultării lui Dumnezeu, în urma întreruperii dialogului direct și personal existent în starea edenică, prin căderea în păcat. Este adevărat că omul nu putea ajunge la o stare de desăvârșire fără a fi încercat/testat, fără a parcurge un traseu inițiatic. El se găsea într-o situație privilegiată, dar aceasta nu implica perfecțiunea. Omul, chip al lui Dumnezeu, trebuia să realizeze asemănarea, printr-o stăruință în comuniunea cu Dumnezeu, în legătura de iubire dintre persoana absolută și cea umană. Tocmai faptul că a căzut demonstrează că încă nu era pregătit să se unească cu Dumnezeu în mod deplin. Având libertate de voință, putea accepta sau respinge inițiativa diavolului. Dumnezeu nu l-a constrâns, ci i-a permis să acționeze ca un stăpân, așa cum credea el de cuviință. Cu toate că Dumnezeu, în baza preștiinței Sale, știa ce se va întâmpla și ce va urma, îl lasă pe om să aleagă, fără a interveni. Iată, o dovadă incontestabilă că El respectă libertatea creaturii.
Restabilindu-se normalitatea între om și Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos – adică relația de pace – credinciosul poate crește continuu în viața cea nouă în Hristos; starea de mântuire este obținută de om prin har, fiind dezvoltată prin fapte bune, în Biserică. Intervine aici conceptul de mântuire subiectivă sau personală, trebuind să facem anumite precizări și în acest caz. Urmând definițiilor dogmatice deja cunoscute și des întrebuințate, vom spune că mântuirea personală este împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a omului, prin care acesta din urmă își însușește roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, fiind eliberat din robia păcatului și a morții, începând de la Botez, Mirungere și Euharistie (Tainele de inițiere) o viață nouă, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu. Această nouă viață se dezvoltă și se întărește prin conlucrarea creștinului cu harul, ca rod al credinței, manifestându-se în fapte bune, dar răsplata pe care o va primi va fi fericirea veșnică (Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Editura IBMBOR, București, 1991, p. 277).
Preot dr. Cristian Boloș